Empatia – un fel de a fi în relaţie

Am scris în articolul precedent, chiar în titlu, că empatia este ceva ce putem face cu toții – că este o capacitate. Dar oare nu este empatia și ceva ce putem avea? Sau un fel în care putem fi? Sau ceva ce trăim? Ce este empatia de fapt, dincolo de mecanismele fiziologice care o fac posibilă? Răspunsuri la aceste întrebări sunt multe, chiar și printre psihoterapeuți. Şi în cadrul psihoterapiei centrate pe persoană există mici diferențe de nuanță sau viziune asupra conceptului, însă în aspectele esenţiale psihoterapeuții centrați pe persoană au ajuns la o înțelegere comună a termenului, care face din empatie una dintre componentele absolut necesare ale relației terapeutice. Articolul pe care tocmai îl citiți prezintă această înțelegere comună și explică, pe scurt, de ce este empatia atât de importantă pentru psihoterapia centrată pe persoană – și pentru relații în general.

Am scris data trecută că empatia este un mijloc de cunoaștere, prin care ne putem da seama de ceea ce trăiește un celălalt – o capacitate pe care o avem cu toții și pe care, dacă dorim, o putem cultiva și perfecționa. Suntem empatici și atunci când ne dăm seama de trăirile unui personaj dintr-un film pe care îl urmărim, și atunci când încercăm să înțelegem viziunea unui artist, și atunci când recunoaștem emoțiile persoanelor cu care interacționăm. A înțelege empatia ca o capacitate înseamnă a o înțelege într-un sens foarte larg. Psihoterapia centrată pe persoană restrânge într-o anumită măsură sensul pe care îl dă empatiei și îl nuanțează atașându-i o anumită valoare. Această valoare la care mă refer este reprezentată de o atitudine.

Ce vreau să spun prin asta? Când privim empatia ca o capacitate și atât, înțelegerea noastră asupra ei este una de suprafață, pentru că în acest caz empatia presupune o recunoaștere minimală a trăirilor celorlalți și exclude reacția noastră la ceea ce aflăm în acest fel. De cele mai multe ori ne dăm seama de ceea ce trăiește un celălalt, dar ce alegem să facem cu această informație depinde foarte mult de contextul în care ne aflăm, de scopurile pe care le avem, de dispoziția noastră de moment ș.a.m.d. Teoria psihoterapiei centrate pe persoană spune că empatia nu este numai o conștientizare a trăirilor celuilalt, ci un proces: este un fel anume de a fi în relație care permite înţelegerea celuilalt din propria-i perspectivă, moment cu moment, fără să avem alte scopuri în afară de aceasta.

Carl Rogers, fondatorul psihoterapiei centrate pe persoană, spunea despre empatie că înseamnă „să simţi lumea intimă a clientului ca şi cum ar fi a ta, însă fără a pierde vreodată condiţia «ca şi cum»”. [dintr-un citat din „The Necessary and Sufficient Conditions of Therapeutic Personality Change” de Carl Rogers, apărut în Journal of Consulting Psychology, 21, p. 95-103, aşa cum apare el la pagina 121 din Empatia în psihoterapie, carte coordonată de Arthur C. Bohart şi Leslie S. Greenberg şi apărută la Editura Trei în 2011] În una dintre ultimele cărți pe care le-a scris, el descrie mai în detaliu ce înţelege prin a fi empatic într-o relaţie: [A Way of Being, apărută la editura Houghton Mifflin Company din Boston/New York, în 1980 și reeditată în 1995, paginile 142-143; traducerea îmi aparţine] „înseamnă să intri în lumea conceptuală privată a celuilalt şi să te simţi complet ca acasă în ea. Implică să fii receptiv, moment cu moment, la semnificaţiile mereu în schimbare care curg în această altă persoană, la frica sau furia sau blândeţea sau confuzia sau orice el sau ea trăieşte. Înseamnă să trăieşti temporar în viaţa celuilalt, să te mişti prin ea delicat fără să judeci; înseamnă să percepi semnificaţii de care el sau ea este abia conştient/ă, dar neîncercând să descoperi sentimente cu totul inconştiente, din moment ce asta ar fi prea ameninţător. Include să-i comunici celuilalt ce simţi din lumea sa, pe măsură ce priveşti cu ochi proaspeţi şi netemători la elemente de care el sau ea se teme. Înseamnă să verifici frecvent cu cealaltă persoană precizia lucrurilor pe care le percepi, şi să fii ghidat de răspunsurile pe care le primeşti. Eşti un însoţitor încrezător al persoanei în lumea lui/ei interioară. Atrăgând atenţia asupra posibilelor semnificaţii în curgerea trăirilor celuilalt, îl ajuţi să se concentreze pe acest acest tip folositor de referent, să trăiască semnificaţiile mai plenar, şi să meargă mai departe în trăire.

A fi cu celălalt în acest fel înseamnă că pentru moment, îţi laşi propriile viziuni şi valori la o parte pentru a intra în lumea celuilalt fără prejudecată. Într-un anume sens înseamnă să-ţi laşi la o parte sinele; acest lucru nu poate fi făcut decât de către persoane care sunt suficient de sigure pe ele însele pentru a şti că nu se vor pierde în ce s-ar putea dovedi a fi lumea stranie sau bizară a celuilalt, şi că se pot întoarce cu lejeritate înapoi în lumea lor când doresc.

Poate că această descriere face să fie clar faptul că a fi empatic este un fel de a fi complex, solicitant, şi puternic – şi în acelaşi timp subtil şi blând.”

Cu alte cuvinte, empatia înseamnă să-l vezi şi să-l înţelegi pe celălalt aşa cum se vede şi înţelege el, fără să aplici propriile valori şi credinţe în acest proces, fără să presupui ce înseamnă pentru el anumite lucruri, fără să critici, fără să vrei să schimbi ceva, dar şi fără să te sperii sau să te pierzi. Când eşti empatic, eşti doar atent şi cauţi să înţelegi. Dar procesul empatiei nu se opreşte aici, din perspectiva psihoterapiei centrate pe persoană. El mai presupune şi să-i comunici celuilalt ceea ce înţelegi şi să-l întrebi dacă ce ai înţeles este corect, precis. În acest fel, te păstrezi tot timpul aproape de semnificaţiile lui şi îi transmiţi că eşti o prezenţă non-invazivă. Fiind în lumea celuilalt, dar fiind totuşi o persoană separată (acel „ca şi cum” de care spunea Rogers), poţi observa lucruri pe care celălalt abia le intuieşte sau nu le percepe chiar deloc. Spunându-i despre cele care-i sunt mai la îndemână, cu aceeaşi atitudine non-invazivă, celălalt poate privi şi el într-acolo. Acesta este un prim pas înspre creştere, dezvoltare, evoluţie: să vezi lucrurile aşa cum sunt ele.

Este evident acum că empatia nu este ceva static. Odată ce unele semnificaţii sunt clarificate şi altele noi descoperite, o putem lua de la capăt. Este un proces care ar putea, teoretic, să continue la nesfârşit, căci ceea ce trăim este mereu în continuă mişcare. Dar am spus mai devreme că empatia are la bază şi o atitudine. Aş putea descrie această atitudine ca fiind una de deschidere, de curiozitate şi blândeţe, de dorinţă de a înţelege pur şi simplu. Ca să fim empatici trebuie să vrem să înţelegem cealaltă persoană, să ne intereseze şi să ne pese, să fim dispuşi să intrăm într-o lume până la urmă necunoscută, şi să păşim cu grijă şi consideraţie prin ea. Tocmai de aceea, putem arăta empatia în mai multe feluri. Nu există un set anume de comportamente, gesturi, tehnici, etc. care să definească empatia. Dimpotrivă, odată ce ne preocupă cum să arătăm că suntem empatici, încetăm a mai fi empatici: nu ne mai interesează celălalt şi ce înţelegem din ceea ce el ne comunică, ci cu totul altceva (în termeni mai de specialitate am spune că ieşim din cadrul lui de referinţă).

Dar la ce bun să fim empatici? De ce este empatia considerată unul dintre elementele absolut necesare ale relaţiei terapeutice, din perspectiva psihoterapiei centrate pe persoană? Şi de fapt, la ce bun empatia în relaţii în general? Sunt convinsă că deja vă puteţi da singuri seama de posibilele răspunsuri. Gândiţi-vă doar la momentele în care v-aţi simţit înţeleşi cu adevărat de o altă persoană, fără ca ea să încerce să vă convingă de ceva, fără să vă certe, sau să vă laude, sau să vă arate ce e bine sau nu la ce îi spuneţi. Poate fi încurajator şi eliberator. Dacă cel puţin o persoană ne poate înţelege cu adevărat şi rămâne în continuare alături de noi, înseamnă că nu suntem singuri, că ceea ce trăim nu este atât de rău sau de neacceptat, că putem fi noi înşine fără să ne ascundem. Şi că putem, dacă vrem, să rămânem aşa sau să ne schimbăm.

Sau poate fi pur şi simplu plăcut.