Din când în când, îmi mai arunc un ochi pe site-ul Magnum, pe care l-am descoperit odată cu fotografiile lui Henri Cartier-Bresson, și care îmi aduce bucurie și mirare de fiecare dată. Acum, mi-a adus în plus inspirație, printr-un articol despre ce înseamnă „acasă”, despre intimitate și cum pot fi documentate prin fotografie. M-a făcut să mă gândesc la înțelesurile proprii pe care le dau acestor două cuvinte, și la sensurile pe care le găsesc în și prin ele.
În 2017, mai mulți fotografi au primit ca temă să exploreze conceptul de „acasă” și articolul descrie felurile în care ei s-au raportat personal la el. „A fost o provocare binevenită: o invitație către explorarea de sine, din care a rezultat o călătorie profund reflexivă.” („exploring the notion of “home” in such a personal way was a welcome challenge: an invitation to self-exploration, which resulted in a deeply thoughtful journey.”) Și nici nu prea putea fi altfel, pentru că „acasă” indică o direcție și un loc din care venim, un grup de oameni de care aparținem, toate absolut unice și proprii, chiar dacă avem parte din ele în comun cu alte persoane. „Acasă” leagă lumea de afară, concretă, cu cea interioară, subiectivă, într-un mod constant și începând din primele momente de viață; „acasă” este foarte mult despre atașament, despre apartenență, despre relația cu lumea și despre cea cu sine, despre cum suntem în lume și în corp.
Gândindu-mă la sensul pe care îl dau eu cuvântului, îmi dau seama că înțelesul lui s-a schimbat de-a lungul timpului, a crescut odată cu mine, și e într-o continuă mișcare, mai mult sau mai puțin subtilă. Cu siguranță se referă la un anume spațiu pe care îl simt ca pe o răsfrângere a mea în afară, dar și la anumite persoane cu care știu că putem fi împreună așa cum suntem fiecare. „Acasă” este și o stare de spirit, o emoție de fond, care aparține simultan mai multor zone senzoriale (poate o relaxare a mușchilor, o senzație fină de căldură, o respirație mai profundă) și care e greu de pus în cuvinte dar mă duce înspre confort, siguranță, libertate, protecție, hrănire, calm și bucurie.
Citind însă articolul, am dat printre altele și de următoarea frază: „aparatul de fotografiat este unealta perfectă pentru jurnal și mediul ideal pentru a documenta intimitatea, cea proprie sau cea a altora” („the camera is the perfect diaristic tool and the ideal medium to document intimacy, one’s own or that of others”). Am fost surprinsă, pentru că – oricât de evident mi se pare acum – nu alăturasem până la acel moment „acasă” cu „intimitate”, „documentare” și „jurnal”, și nici nu mă gândisem că fotografia ar putea fi cel mai potrivit mod de a face legătura dintre ele.
Trăiesc foarte mult printre cuvinte, lucrez cu ele și am început să le simt apropiate, ca niște prieteni dragi. Când mă gândesc la modul în care simt că mă exprim cel mai bine, mă gândesc la cuvinte. Am de asemenea un jurnal în care scriu relativ constant, dar pe care îl văd mai degrabă ca pe un mijloc prin care îmi procesez experiențele, mă ajută să-mi pun ordine în gânduri, să-mi dau seama mai clar de ce și cum simt, și este una dintre modalitățile prin care lucrez cu visele și îmi reglez emoțiile.
În același timp imaginile au un loc aparte în viața mea. Le-am studiat, le-am privit și am lucrat cu și printre ele o vreme destul de îndelungată. În continuare imaginile mă atrag, mă inspiră, mă bucură și îmi îmbogățesc viața, sunt pentru mine surse de cunoaștere și catalizatoare de emoții și idei. Totodată, văzul are foarte mult de-a face cu felul în care percep spațiul. Sunt atentă la felul în care arată locurile prin care trec, în care lucrez și în care trăiesc, la felurile în care mă influențează și la cum le pot eu schimba pe ele. Fotografiez adesea câte ceva din spațiile din jurul meu, de cele mai multe ori pentru că le găsesc frumoase și efemere și pentru că simt că în felul acesta le recunosc pe ele și mă recunosc și pe mine ca parte din lumea lor. E un fel de a le da binețe.
Cele mai multe poze pe care le fac sunt cu spațiile prin care trec sau în care stau cel mai des, și care intră în ceea ce înseamnă pentru mine „acasă”. Am foarte multe cu sufrageria, de exemplu, sau cu fereastra de la bucătărie, cu părți din cabinet, cu anumite clădiri pe lângă care merg, cu zone din parc. Le știu, sunt spațiile în care respir și trăiesc, sunt previzibile și primitoare – și cu toate astea descopăr mereu câte ceva nou și minunat la ele: felul în care le transformă lumina, unghiuri și combinații de culori pe care nu le observasem sau chiar nu erau mai înainte, alte ființe care schimbă câte ceva, o altă atmosferă.
Și cu toate astea, nu m-am gândit niciodată să numesc ceea ce scriu și fotografiez drept o documentare a intimității, o punere în jurnal a ceea ce înseamnă pentru mine „acasă” de-a lungul timpului. Este o schimbare de perspectivă (ce pot face cuvintele!) care mă ajută să fiu mai conștientă de mine însămi, de acțiunile mele și de ce găsesc că este semnificativ, și care îmi îmbogățește și îmi aduce mai la zi self-conceptul (care se referă, pe scurt spus, la ceea ce știu despre mine).
Închei așadar cu o invitație spre reflecție: ce înseamnă pentru voi „acasă”, cum se leagă de intimitate, și cum le-ați documenta dacă găsiți în asta vreun sens?
P.S.: Imaginea este cu lumina din cabinetul de la Brașov. ❤️