Una dintre întrebările pe care le primesc cel mai des este cum reușesc să fac față, dacă nu cumva mă copleșesc, apasă și urmăresc greutățile clienților mei. De cele mai multe ori, oamenii care mă întreabă asta se gândesc cu îngrijorare și compasiune la mine, e o întrebare care vine pe aripile empatiei. Adevărul e că o parte fundamentală din pregătirea mea ca psihoterapeut a avut (și are în continuare) de-a face cu asta, și lucrul despre care întreabă este mai complex decât ar putea să pară. Dar pe scurt, cred că psihoterapia, prin relația psihoterapeutică pe care se bazează, este în anumite privințe ca un fel de paratrăsnet: poate să primească descărcări emoționale majore și să ofere împământare, fără ca impactul unor asemenea energii să fie devastator. Acest articol este o încercare de a le răspunde mai pe larg celor care m-au întrebat, și un argument pentru psihoterapie.
Cred că am fost din totdeauna o persoană emotivă. Foarte multă vreme viața mea emoțională era principala mea preocupare și nu existau lucruri mai de preț sau mai semnificative (poate exagerez un pic, dar nu mult) decât emoțiile – ale mele și (mai ales) ale persoanelor cu care eram în relații importante. Eram întotdeauna foarte atentă la cum se simte lumea în jurul meu, și în general judecam foarte mult prin prisma emoțiilor. Totul era bine dacă stările emoționale erau „pozitive” – din zona bucuriei, entuziasmului, relaxării – și mă îngrijoram și supăram dacă ele erau „negative” – cele care duceau înspre tristețe, furie, rușine (am folosit ghilimelele pentru că acum nu mai cred că emoțiile pot fi categorisite valoric). Persoanele care trăiau emoții intense mă fascinau, la fel ca și arta care scotea emoțiile mult în evidență (romantismul și expresionismul au fost multă vreme curentele mele preferate). Activitățile pe care le făceam și zilele cu totul îmi păreau prăfuite și nesemnificative dacă nu erau însoțite de emoții puternice, indiferent de natura lor.
Tocmai de aceea, atunci când întâlneam pe cineva care trecea printr-o perioadă intensă emoțional, eram iremediabil atrasă și absorbită. Eram o bună ascultătoare și dacă celălalt începea să-mi povestească, de cele mai multe ori intram atât de mult în poveste și mi se părea că înțeleg atât de bine felul în care trăiește lucrurile încât era ca și cum mergeam cu totul într-o altă realitate, și nimic altceva nu se mai zărea la orizont. Mă simțeam utilă pentru că celălalt se simțea înțeles și recunoscătoare pentru că îmi împărtășea din ceva ce eu consideram a fi extrem de important. Rămâneau multă vreme cu mine lucrurile pe care mi le spunea, și țineam legătura des (mai ales dacă emoțiile erau din zona tristeții sau durerii), căutam soluții, alinări și ieșiri salvatoare, și îmi închipuiam cum aș trăi eu lucrurile dacă mi s-ar fi întâmplat mie. Dacă aș fi primit atunci întrebarea de la începutul articolului, răspunsul ar fi fost cu siguranță da, mă simt copleșită de lucrurile pe care mi le spun oamenii și care au o mare încărcătură emoțională (dar n-aș fi recunoscut asta nici în ruptul capului).
Petreceam de fapt foarte multă vreme în mrejele emoțiilor, mă simțeam foarte des copleșită de ele, și asta era în același timp definiția mea pentru o viață trăită cu sens, îmi dădea o puternică senzație de vitalitate.
Din fericire, odată ce mi-am început formarea în psihoterapia centrată pe persoană lucrurile au început, încet-încet (foarte încet), să se schimbe. Am reușit într-un final să fac diferența dintre identificare și empatie, să nu mă mai duc cu totul în lumea celuilalt, purtată de val, să mai iau distanță față de emoții și să mai văd și altceva în afară de ele, și în același timp să valorizez și alte lucruri la viață, să-i dau un sens mai amplu.
Problema copleșirii emoționale, fie că este cauzată de propriile emoții, fie de emoțiile altcuiva, ține în primul rând de felul în care sunt gestionate și reglate. Cu siguranță, să știu că pot să conțin emoțiile mele intense, că eu nu mă rezum la ele și nici nu mă dezintegrez în urma lor și în același timp că ele nu continuă la nesfârșit în aceeași notă mă ajută foarte mult să pot avea încrederea că și alte persoane pot face același lucru; mă ajută de asemenea să privesc emoțiile în general mai degrabă ca pe niște căi vii prin care ajung la informații relevante despre mine, lumea și relațiile în care sunt și despre evenimentele prin care trec, decât ca pe niște realități definitive pe care trebuie să le urmez neapărat (am multe exemple în sensul ăsta; unul dintre ele ar fi situația în care mă tem de ceva și în loc să evit automat lucrul respectiv, stau să mă gândesc din ce motive simt teamă și dacă într-adevăr am de ce să mă tem sau nu).
Dar poate tocmai pentru că emoțiile au întotdeauna un sens (chiar și atunci când sunt vagi sau par să nu se lege de nimic anume), fie că sunt intense, persistente sau blocate cu încăpățânare, există și motive serioase pentru care ele sunt astfel. Unele situații de viață, evenimente, stări de fapt sunt realmente foarte greu de dus. E foarte greu, în general, să trăiești cu boala și durerea, cu sărăcia, cu abuzul de orice fel, cu separarea de o persoană semnificativă sau cu moartea cuiva drag, cu lipsa iubirii, cu respingerea, cu batjocura, ș.a.m.d.. Unele sunt inevitabile, altele par să vină prea multe de-odată, altele sunt pur și simplu prea mult. Nu există măsuri universale, și impactul nu poate fi de fapt cuantificat sau comparat. Dar ceva din felul în care sunt trăite situațiile acestea poate fi simțit prin empatie.
Și aici, cred, intervine un alt lucru important pe care l-am învățat și pe care am nevoie să îl exersez conștient și constant: doar atunci când mă împac cu neputința mea de a schimba situația de viață a celuilalt (pentru a o face mai bună) și am încredere în tendința lui la actualizare, pot de fapt să fac ceva pentru a-i fi de ajutor. Pe de o parte, asta se leagă de dorința mea ca celălalt să nu mai sufere, de a repara, de a îndrepta un rău, de a recupera ceva pierdut – dorință pe care am nevoie să o alin într-o anumită măsură; pe de alta ține de a-mi recunoaște și respecta propriile limite, și apoi de a avea încredere că viața poate fi trăită într-un mod valoros și semnificativ chiar și cu experiențe foarte greu de îndurat. În același timp, ține și de a-l vedea pe celălalt mai aproape de realitate, ca fiind mai mult decât suferința lui și părțile din el afectate de ea.
Psihoterapia nu este panaceu. Nu este o soluție universală, care să ajute pe toată lumea, oricând și în orice situație, nu este o baghetă magică (oricât mi-ar plăcea mie uneori să fie). Nici eu ca psihoterapeut și nici clienții mei nu putem schimba o stare de fapt a lucrurilor. Suferința, boala, durerea, izolarea, pierderea, nedreptatea și toate celelalte lucruri pe care le trăim și ne fac rău există și nu pot fi desfăcute. În sensul acesta, psihoterapia se bazează pe o acceptare a realității și pe o împăcare cu neputința de a schimba această realitate (lucru care în definitiv ține de acceptarea limitelor condiției umane).
De foarte multe ori, o mare parte din procesul psihoterapeutic tocmai în asta constă: în a ajunge la discernerea clară, nedistorsionată și mai amplă a realității (interioare și exterioare), și în a o accepta ca atare. Doar pornind de la o astfel de bază poate exista de fapt schimbare. Dar chiar și așa, psihoterapia în sine nu poate schimba ceva din situația concretă de viață a oamenilor care apelează la ea. Dacă mă îmbolnăvesc, trebuie să-mi tratez boala mergând la un medic; dacă îmi doresc prietenii mai profunde, trebuie să fac lucruri concrete în direcția asta; dacă a murit cineva drag, trebuie să-mi trăiesc doliul… (ș.a.m.d.). Psihoterapia poate fi de mare ajutor, dar doar pentru ce poate ea realmente face, și niciodată de una singură.
Asta este de fapt ceea ce mă ajută să nu fiu copleșită de greutățile clienților mei, chiar dacă sunt impresionată de ele: pe de o parte, faptul că am o relație mai sănătoasă cu emoțiile (ale mele și în general), și pe de alta faptul că sunt conștientă de, și împăcată cu limitele mele și ale psihoterapiei. Astfel, în loc de copleșire și teama sau îngrijorarea care vine odată cu ea (că ei n-or să se descurce, or să cadă, or să sufere în continuare), pot să am încredere (că se vor descurca, se vor putea ridica, vor găsi alinare și sens, că viața este valoroasă cu tot cu suferință) – și încrederea aceasta este fundația pe care sprijin întreg procesul psihoterapeutic și care îmi permite de fapt să îmi practic meseria.
Având lucrul acesta în minte (că nici eu, ca psihoterapeut, nu sunt singura care poate fi de ajutor persoanei cu care lucrez, și în același timp nici persoana cu care sunt în relație psihoterapeutică nu este singură cu tot ce are de dus), și având încrederea de care vorbeam, la ce bun este, așadar, psihoterapia?
Din punctul meu de vedere, ce poate psihoterapia să schimbe este doar omul care apelează la ea (și pe cel cu care lucrează). Schimbarea poate fi uneori foarte profundă, pentru că se petrece prin relație: pot apărea perspective diferite și se pot crea noi tipare relaționale, noi moduri de a fi, mai congruente, și noi legături neuronale care să le sprijine. Nu este nici pe departe singura posibilitate pentru asta, dar este unul dintre cele mai conștiente și țintite demersuri cu acest scop.
Ca să mă întorc la metafora de la care am pornit, psihoterapia nu face să apară soarele, sau să nu mai existe fulgere. Ea poate oferi în schimb o modalitate de a putea conține și canaliza energia unei furtuni, protejând casa de stricăciuni, și făcând o legătură directă cu pământul, cu solul stabil, puternic și hrănitor pe care este construită casa (o legătură directă cu sine, adică) – asemenea unui paratrăsnet. Psihoterapeutul este persoana care cunoaște vremea, știe cam cum se comportă norii și furtunile în general și cum pot fi afectate construcțiile, știe că li se poate supraviețui, și a învățat una dintre căile prin care se poate ajunge la un trai bun chiar și pe vreme rea. El lucrează (în general cu o frecvență de o oră pe săptămână) împreună cu persoana a cărei casă este amenințată, atâta timp cât este furtună și/sau se întrevăd nori negri la orizont și atâta timp cât este dorit acolo, pentru ca persoana să-și construiască mijloace de protecție mai potrivite sau o casă mai solidă, să facă o mutare într-un loc cu climă mai blândă sau orice alegere consideră ea că este mai bună pentru sine în condițiile date, unice și personale.