„Cum sunt eu?”
Ce vă răspundeți la această întrebare? Și din ce perspectivă priviți lucrurile?
Este o întrebare foarte personală, și în același timp foarte generală. Printre altele, este și una din întrebările cheie ale psihoterapiei centrate pe persoană, de la care poate porni un proces explorator profund și extins. De cele mai multe ori, răspunsul nu este nici pe departe unul singur, și pe deasupra variază de la moment la moment. Suntem mereu în mai multe feluri, și în continuă schimbare. Cu toate astea, unele feluri de a fi sunt mai clar conturate decât altele, mai stabile și mai constante, și se exprimă în moduri coerente și ușor recognoscibile ca aparținând unei structuri unitare, din aceeași zonă a self-ului. Au primit mai multe nume de-a lungul timpului – de exemplu „părți”, „voci”, sau pur și simplu „moduri de a fi” – dar în psihoterapia centrată pe persoană ele se numesc „configurații”.
Aria teoretică din care face parte acest concept este cea a pluralismului self-ului – formulare care poate părea complicată, la o primă vedere. De exemplu, definiția unei configurații dată de Dave Mearns și Brian Thorne sună în felul următor: „O configurație este un construct ipotetic care desemnează un tipar coerent de sentimente, gânduri și reacții comportamentale preferate, simbolizate sau presimbolizate de către persoană ca reflectând o dimensiune a existenței în cadrul sinelui” (traducerea poate fi găsită la paginile 70-71 în „Consilierea centrată pe persoană în acțiune”, apărută la Editura Trei în 2010). Un pic greoaie, dar de fapt foarte ușor de înțeles – în primul rând la nivel intuitiv – și mai ales foarte util de înțeles. Pentru că multe din conflictele interioare sunt de fapt cauzate de două (sau mai multe) configurații care nu se înțeleg între ele, sunt în dezacord una cu alta, și se luptă pentru supremație. Se pierde astfel multă energie, în cel mai bun caz; în cel mai rău, incongruențele dintre configurații și componentele lor pot afecta serios și profund viața de zi cu zi.
Foarte simplist, și cu totul metaforic, pluralismul self-ului implică existența în fiecare dintre noi a mai multor părți, mai mult sau mai puțin clar conturate și dezvoltate, care se manifestă în anumite situații sau relații, și pe care le știm într-un fel sau altul, sau le putem descrie. E folosit cuvântul „configurație” și nu „parte” din simplul motiv că primul este mai complex și mai dinamic decât al doilea, și în felul acesta reprezintă mai precis ideea. „Simbolizat” înseamnă conștientizat, care poate fi exprimat conștient printr-o formă anume (prin cuvinte, imagini, sau alt mijloc de expresie). „Presimbolizat” înseamnă foarte aproape de simbolizare, sau în proces de simbolizare. Ceva presimbolizat este ca un lucru pe care îl vedem cu coada ochilor – este la marginea câmpului nostru vizual (a conștientizării, în cazul ăsta), și dacă ne îndreptăm atenția asupra lui, îl putem percepe clar.
Cel mai ușor ies configurațiile la iveală atunci când avem de luat o decizie mai complexă și tind să se poziționeze diferit, sau când una dintre ele intervine cu forță sau cu insistență în ceea ce facem – și le exprimăm mai mult sau mai puțin explicit. De exemplu, le putem formula cam așa: „E ca și cum aș avea un monstru în mine pe care îl țin sub control de obicei, dar care răbufnește atunci când se poartă cineva urât cu mine și nu mă lasă în pace” sau „E o parte din mine care atunci când mă confrunt cu ceva care mi se pare greu, mare și important de făcut îmi spune «Nu există nu pot! Totul e să vrei!» și o simt cum stă cu biciul pe mine”, sau „Pe de o parte am elanul unui copil care vrea să meargă și să descopere lumea și pe de alta aud o voce care-mi șoptește mereu că mai bine stau frumușel acasă la căldurică.”
„Monstrul”, „partea”, „copilul” și „vocea” din exemplele de mai sus reprezintă fiecare câte o configurație – pe care mai departe le pot observa și descrie mai în detaliu, sau pot interacționa cu ele. Cum e „monstrul” acesta, cum se simte, când apare mai precis, ce vrea, de ce ar avea nevoie, când a mai apărut, ce ar spune sau face dacă i-aș da voie și ce îmi imaginez că s-ar întâmpla atunci, ce simt eu față de el, ce îmi aduce el… sunt exemple de întrebări pe care mi le-aș putea adresa. Răspunsurile ar dezvălui mai mult despre configurația pe care am numit-o „monstrul”, și despre ce mai e în jurul ei – cum ar fi cealaltă configurație, care îl „ține sub control de obicei”. Ambele au anumite valori care le ghidează, anumite emoții predominante, gânduri sub care acționează, nevoi pe care caută să le îndeplinească, experiențe diferite de viață și viziuni diferite asupra ei – lucruri care dau coerență, o anume complexitate și dinamică. Și ambele fac parte din mine, din self-ul meu.
Uneori configurațiile sunt simbolizate asemănător de mai mulți oameni – de pildă, mai multe persoane vorbesc despre un „copil interior”, sau de un „critic interior” – dar ele sunt de fiecare dată personale și unice. Configurațiile corespund unor moduri particulare de a fi (simți, gândi, acționa) care s-au dezvoltat de-a lungul timpului în relație cu ceilalți oameni și în varii situații. Unele au avut poate mai multe ocazii să strălucească, altele au fost ținute în umbră și au rămas în forme mai brute sau mai fragile.
Criticul meu interior, de exemplu, este o tanti (este o tanti pentru că am visat-o la un moment dat așa și apoi mi s-a părut că i se potrivește) foarte exigentă, niciodată mulțumită, care este foarte alertă atunci când am ceva de scris (ca acum, de exemplu), sau de dat vreun examen. Ea a învățat că dacă vreau să reușesc în viață, trebuie să studiez și să iau note bune (nu a apărut de ieri, de azi, deci) și să să fiu impecabilă în exprimare, și dincolo de orice reproș în activități. De cele mai multe ori percep din ea doar strictețea, dar de fapt ce o animă este o îngrijorare, o temere. Cum o să mă descurc eu, dacă nu mă ridic la standardele pe care le percepe ea ca fiind necesare pentru a duce o viață bună? Caută să mă protejeze, în felul ăsta. Ea este cea care mă îndeamnă să mă simt vinovată atunci când i se pare că „pierd timpul” (și sunt atâtea feluri în care pot să-l pierd!), și tot ea mă ține legată de scaun (mai ales dacă am „pierdut timpul” de curând) până termin de scris (de exemplu), chiar dacă mie între timp mi se face foame, sau sete, sau simt nevoia să mă dezmorțesc un pic. Nu am nicio clipă de pierdut! Pentru ea, lumea este un loc aspru, competitiv, o luptă constantă pentru supraviețuire. Este foarte preocupată de părerile celorlalți, pentru că în funcție de ei și în comparație cu ei își poate da seama de fapt cam cât de în siguranță sunt. Și pentru că nu poate ști întotdeauna, de fapt cel mai sigur e să fac totul perfect, întotdeauna.
Nu zic, de multe ori datorită ei chiar am reușit să fac lucruri pe care altfel aș fi regretat să nu le fi făcut. Dar ea îmi oferă doar o singură perspectivă. Mai sunt și altele. Și aici cred că este cheia. De cele mai multe ori, atunci când sunt într-un mod specific unei anumite configurații, îmi e greu să mai percep sau să accept la mine și alte feluri de a fi, sau să le consider ca fiind valide și îndreptățite să existe. Și totuși asta nu schimbă cu nimic faptul că ele chiar există. În loc să-mi pierd energia luptându-mă cu mine însămi, încăpățânându-mă să neg sau să înăbuș părți din mine cu care nu sunt de acord, sau dimpotrivă, străduindu-mă să îmi demonstrez că lucrurile stau într-un anumit fel și nu în altul, am constatat că mai de ajutor este să cultiv o relație de colaborare între configurațiile mele, bazată pe empatie și pe acceptare pozitivă necondiționată (lucru ușor de zis și ceva mai greu de făcut și de menținut, din experiența mea; dar se poate învăța și îmbunătăți oricând).
Să dau unor feluri de a fi și unor părți din mine o voce, să le numesc și descriu aproape ca pe niște persoane este o modalitate de a lucra cu mine însămi pentru a-mi crește congruența și de a mă înțelege în moduri mai profunde și mai semnificative. Luându-mi configurațiile în serios și ascultându-le în mod egal, cu compasiune și fără să le judec, lăsându-le spațiu să respire – asta este una dintre modalitățile prin care pot lua apoi hotărâri pe care să mi le asum împăcată fiind cu mine însămi, sau prin care pot avea grijă de mine cea din trecut, și de mine cea de acum.
Dau mai departe ștafeta, așadar, și vă întreb: voi ce configurații ale self-ului aveți?
Imaginea este de aici.
One thought on “Configurațiile self-ului”