Anul acesta Conferința Internațională de Psihoterapie Centrată pe Persoană și Experiențială a avut ca temă speranța și cum poate fi ea facilitată la nivel personal dar și în plan social. S-a vorbit mult despre ea, într-un context în care ne confruntăm adesea cu deznădejde, disperare și lipsă de speranță, dar și despre curaj și încredere (dintr-o perspectivă în care speranța era și ea unul dintre relele din cutia Pandorei). Și totuși, ce m-a frapat cel mai mult a fost că oamenii nu aveau neapărat nevoie de speranță sau de vreo altă forță mobilizatoare, ci de a fi într-un contact semnificativ și autentic unii cu alții, cu ei înșiși, cu Lumea în care trăiesc.
Speranța, fie că îi conferim un sens pozitiv sau unul negativ, se referă la o discrepanță (și de aceea vine la pachet cu o anumită doză de nesiguranță) – între ceea ce este și ceea ce ne dorim, între un prezent (suficient de) cunoscut și un viitor incert, între ce avem nevoie și resursele pe care le avem pentru a le îndeplini. În anumite privințe, ea are o dimensiune existențială, ține de însuși faptul că suntem pe lume, într-o viață fără un sens de dinainte stabilit, muritori, liberi în esență și mereu la mijloc între singuri și împreună.
Pentru multe persoane care încep un proces psihoterapeutic, dar nu numai, speranța este importantă: ea poate fi un factor care să inspire și să dea energie sau dimpotrivă, care să sufoce și să blocheze. Așa cum o înțeleg eu, speranța este o forță mobilizatoare, care poate fi folosită pentru a modifica într-un sens sau altul impactul pe care o anumită discrepanță (sau incongruență, poate) îl are asupra propriei persoane.
Speranța poate fi de multe feluri, iar speranțele de încă și mai multe – sunt personale, fiecare speră în modul lui/ei, și speră altceva. Uneori, speranța este despre lucruri minore, cum ar fi de exemplu să sper că a doua zi va fi un pic de vânticel, pentru că a fost cam cald în ultima vreme și parcă mi-e puțin dor de o adiere. Ar fi binevenită o astfel de schimbare, dar e mai mult un moft decât o necesitate (pentru mine, în exemplul de față).
Alteori sper să se întâmple lucruri mult mai importante pentru mine, despre care cred că mi-ar face viața semnificativ mai bună, și care la rândul lor pot fi mai concrete sau mai abstracte. Mai concrete ar fi, de exemplu, să fie metroul din Drumul Taberei dat mai repede în folosință, sănătatea, educația și cultura să devină priorități la nivel național, să dorm mai bine, să fac alegeri mai sănătoase mai des și mai constant, să învăț franceza până la Forumul din 2019… Lucrurile mai abstracte la care sper au legătură cu valorile, aspirațiile, principiile mele, cu felul în care mă concep eu pe mine (parte din self-concept-ul meu) și cum îmi doresc să fiu (parte din self-ul meu ideal) – într-o vreme speram de exemplu să fiu fericită și să mă simt împlinită, și aveam (din păcate) niște criterii și condiții foarte stricte pentru asta; între timp, mi-am mai schimbat perspectiva și sper la o viață mai bună prin creșterea congruenței. Pot fi lucruri care depind într-o anumită măsură de mine, sau deloc, dar care mă afectează într-un mod semnificativ.
Mai sunt însă și situații în care speranța este despre supraviețuire, și în care se poate transforma cu ușurință în disperare sau deznădejde. Să sper, de exemplu, la însănătoșire atunci când am o boală gravă, la ziua în care mă voi putea odihni atunci când lucrez de dimineață până seara și sunt la limita sărăciei, să găsesc ajutor atunci când am rămas fără un acoperiș deasupra capului, la o a doua zi atunci când sunt șanse mari să pățesc ceva între timp și să nu o apuc… Uneori însă, speranța își pierde sensul și viața se desfășoară dincolo de ea: când supraviețuirea în sine ia toată energia, și toate resursele sunt mobilizate pentru a face lucrurile necesare pentru asta. Ca să existe, speranța are nevoie de perspectivă, de acceptarea unei posibilități diferite, a unei alternative.
Tocmai de aceea, indiferent de situație, atâta vreme cât avem speranță, putem alege (teoretic) ce să sperăm, în ce direcție să îndreptăm această forță. O putem alinia cu tendința la actualizare sau cu tendința de autoconservare a self-concept-ului (tendința naturală de a păstra întreg și neîntinat cine știm că suntem); o putem orienta spre schimbare, spre perseverare, sau spre pasivitate; o putem folosi să ne ajute să rezistăm într-o situație greu de suportat, să ieșim din ea sau să ne creăm o alta mai bună. Putem face această alegere (conștientă) schimbându-ne perspectiva asupra situației în care ne aflăm, dându-i un sens sau altul.
De exemplu, speranța poate căpăta o valență negativă dacă, sperând la ceva anume, ignor părți importante din mine și din viața mea, mă mențin într-o poziție de așteptare pasivă și îmi blochez astfel din posibilitățile de dezvoltare. Dacă îmi dau seama de acest lucru și îmi schimb perspectiva (bunăoară luând în considerare și celelalte părți din mine, dând o altă semnificație lucrului la care sper, sau pur și simplu acceptând că nu pot schimba realitatea după cum aș avea eu nevoie), pot alege să sper la altceva, sau să prind curaj și încredere să fac ce mi-ar face bine, indiferent dacă ceea ce speram să se întâmple va avea sau nu loc.
Speranța, așadar, aduce lumină asupra unei discrepanțe din interiorul nostru sau dintre ceva din interior și ceva din afară, și poate conferi energia necesară pentru a trăi cu această discrepanță, reglând modul în care o percepem și cum ne afectează (în funcție de semnificația pe care i-o dăm); totuși, dacă felul în care trăim cu discrepanța respectivă ne face bine sau nu, și ce facem după ce ne dăm seama de asta sunt o altă poveste (și psihoterapia este unul dintre lucurile care poate ajuta în asemenea situații).
Astfel stând lucrurile, de unde marea nevoie de a fi în contact cu sine și cu ceilalți atunci când vine vorba despre speranță? Care este legătura dintre cele două? Cheia stă, cred, în faptul că ambele se adresează acelorași discrepanțe, iar a fi în contact cu sine, cu ceilalți, cu Lumea schimbă perspectivele și/sau creează altele noi, și reduce gradul de nesiguranță care acompaniază discrepanțele cu pricina.
Conferința de la Viena, prin tematică și natura discuțiilor, a adus foarte mult în vedere anumite tendințe globale spre extremism, individualism, consumerism, nepăsare, manipulare, agresivitate, valorizare a lucrurilor superficiale în detrimentul celor profunde și a gratificării imediate în detrimentul satisfacției pe termen lung, ș.a.m.d.. Ne facem mult rău nouă înșine, unii altora și lumii în care trăim, și suntem mereu pândiți de pericole de toate felurile – în condițiile în care nevoile noastre sunt de siguranță, de relații semnificative benefice, de iubire, de un mediu în care să putem crește, de grijă, respect, demnitate și sănătate… Viitorul pare sumbru, când ni-l dorim luminos. Discrepanța aceasta s-a căscat, expusă dintr-odată, la toate nivelurile vieții, umflând pânzele speranței și ducând-o în același timp periculos de aproape de disperare și de lipsă de speranță.
Tocmai de aceea, de fapt, am simțit nevoia să rezolvăm conflicte demult începute, să legăm prietenii și colaborări, să împărtășim din experiențe care ne-au marcat, să facem schimb de perspective, de informații, și de valori, să cântăm și să dansăm împreună, să găsim lucruri pe care le avem în comun (și am găsit foarte multe!), să aducem la suprafață din temerile și din visurile noastre, să intrăm în contact cu noi înșine și să vedem cum mai suntem, să avem încredere unii în alții. Am făcut astfel loc și unei alte părți a realității, mai bine aliniată cu nevoile și dorințele noastre de creștere, sănătate și sprijin, ne-am lărgit perspectiva asupra vieții și am inclus-o, alături de cea sumbră, și pe cea mai luminoasă, am devenit mai congruenți.
Mi-a plăcut ce a spus cineva (n-am putut să văd cine) despre speranță în timpul ultimei întâlniri a Conferinței: „Deschide ușa: lumina merge spre întuneric, și nu invers. Continuă să găsești și să deschizi ușile.” Doar că, spunând asta, a vorbit de fapt despre primii pași în stabilirea contactului – cu sine, cu alți oameni, cu Lumea din jur.
Fotografia este cu ruinele vechii cetăți din Mödling, orășelul în care am stat pentru Conferință, la 30-45 de minute distanță de Viena, cu trenul (și care e absolut minunat!). O pornisem la plimbare, printr-un parc, și am ajuns fără să-mi dau seama pe dealuri abrupte cu păduri de pini și multe cărări care mergeau care-încotro. Luând-o după inspirație într-o direcție sau alta, am ajuns până la urmă la o răscruce mai mare, prima semnalizată vizibil, în care unul dintre drumuri ducea la cetate. Se vedea până departe de acolo, și m-am întâlnit cu două doamne (și familia lor). Erau din Ungaria, cea mai în vârstă se stabilise în zonă, iar cea mai tânără venise în vizită. Mi-au dat binoclul lor să mă uit în jur, și s-au bucurat când le-am zis că sunt din România. Mi-ar fi plăcut să fi știut maghiară, pentru că ele nu știau prea bine engleza, dar ne-am înțeles prin câteva cuvinte, prin semne și prin bunăvoință. M-am gândit că atunci când pot s-o iau pe oriunde, dar nu știu neapărat încotro mă duc și locul e cam pustiu, să întâlnesc oameni cu care mă pot conecta e tot ce-mi trebuie ca să-mi continui drumul mai încrezătoare, oriunde m-ar duce el.
Lumina este umbra intunericului?