În ultimul timp am tot vrut să am liniște pentru a scrie și uite așa n-am mai scris de nici nu mai știu când. După prima conferință am zis să aștept să mă întorc de la grupul de dezvoltare, apoi am zis să treacă Noaptea Muzeelor și 1 iunie, apoi a doua conferință. Acum o să intru într-un alt tăvălug – zugrăvire! – și era cât pe-aci să-mi zic să mai aștept vreo două săptămâni! Încă două săptămâni de agitație, după care o să mă pot așeza confortabil și mă voi concentra cu totul pe psihoterapie, scris, citit, câte ceva pentru Da’DeCe, câteva cursuri pe coursera și parkour (nici nu-s multe, observ eu acum…). Ei bine, am ajuns la concluzia că dacă o s-o tot țin așa, trece viața pe lângă mine! Articolul ăsta este despre ritm, spațiu și acționare și – pentru că trebuie să mă descarc un pic – este personal.
De când mă știu, am funcționat într-un cadru organizat de către altcineva decât mine. Școala și apoi serviciul m-au scutit de a-mi stabili singură priorități pe termen scurt în activitatea mea profesională (iar sunt surprinsă să descopăr un cuvânt care nu există de fapt în română: „a prioritiza”). Am avut din totdeauna destul de multe de făcut, așa că le luam pe fiecare în ordinea urgenței și eram destul de împăcată cu asta. „Termină-ți întâi temele și abia apoi poți să te duci să te joci!”
Încep să-mi dau seama că dacă mă ocup numai de ce arde și vine din afară – adică de lucrurile inițiate de altcineva – nu voi mai ajunge niciodată să le mai fac pe cele pe care mi le doresc eu, venind de la mine. Și nu pot nici să le termin pe unele ca după aceea să mă ocup doar de celelalte, pentru că de fapt ele nu se termină niciodată. Vin mereu, fără cine-știe-ce răgaz între ele. Așa că singura soluție pe care o găsesc acum este să mă ocup de ambele în același timp, cum pot. Adică să-mi fac câteva teme, să mă joc un pic, să mă mai întorc la teme și între timp să-mi mai vină idei de joacă și invers, și tot așa.
Este foarte diferit de felul în care mi-aș fi dorit să fac lucrurile; am impresia că dacă nu dedic mult timp unui lucru nu mă dedic 100% și deci nu îl fac temeinic și asta nu e bine deloc. Ca să scriu un articol, de exemplu, am nevoie de (cel puțin) o zi întreagă, petrecută numai în fața calculatorului, eventual mâncând puțin și uitând să beau apă și ridicând-mă anchilozată și cu ochii împăienjeniți, dar împăcată și convinsă de faptul că am dat tot ce am avut mai bun. (sănătatea, prima…)
Și uite așa, pentru că nu am prea mai avut câte o zi întreagă la dispoziție în ultimele două luni (sau dacă am avut, eram oricum prea obosită ca să mă mai exprim în scris inteligibil, darămite cât-de-cât inteligent, cum năzuiesc…), am tot amânat și în loc să fac ceva – aveam eu impresia – pe jumătate, mai bine nu făceam deloc! Și aș fi putut s-o țin așa până la Sfântu’-Așteaptă, devenind progresiv din ce în ce mai morocănoasă și nemulțumită că nu apuc să fac lucruri care sunt atât de importante pentru mine. Noroc că fac terapie! 🙂
Mi-am dat seama că se întâmplă de fapt mai multe fenomene (era să scriu pentru a n-a oară „lucruri”, poate pentru că nu era destul de vag totul) atunci când amân să fac ceva ce îmi doresc foarte mult să fac. Nu știu acum dacă se aplică la orice, dar momentan am în minte lucrurile pe care le-am enumerat la început, și dintre care aș lua ca exemplu chiar scrisul articolelor pe blogul acesta – e ceva ce îmi place să fac, îmi doresc să fac, mi se pare important, și mă solicită și implică plenar (chiar și atunci când nu scriu, îmi tot vin în minte idei numai bune de transformat în articole).
În primul rând, am constatat că e important pentru mine ritmul în care acționez. În anumite momente sunt mai înceată – citesc încet, merg încet, mănânc încet, scriu încet și uneori fac conexiunile încet (mă prind mai târziu la unele glume, de pildă, sau am nevoie de un timp mai lung să-mi dau seama de ce semnifică pentru mine anumite evenimente…). Când sunt așa, pot să-mi măresc ritmul dacă este cazul, dar de cele mai multe ori o fac din necesitate, nu dintr-un impuls nestăvilit de a fi vijelioasă. Îmi place să fac lucrurile pe îndelete și dacă am impresia că mi se impune un ritm mai alert decât al meu tind să devin irascibilă.
Pe de altă parte, de cele mai multe ori mă simt utilă și eficientă atunci când sunt rapidă, când fac lucrurile în doi timpi și trei mișcări și când într-o zi reușesc să rezolv cât altădată în șapte. (Am avut și perioade în care dacă nu făceam totul în viteză intram în panică sau cădeam în disperare, dar poate asta ține de altceva) Și atunci dacă mi se cere să încetinesc iar nu e bine (nu sunt tocmai cea mai binevoitoare persoană atunci când mă grăbesc pe stradă, e aglomerat, și lumea în jurul meu merge încet).
Ideea este că am nevoie să-mi respect propriul ritm de a face lucrurile. Și dacă nu pot, din condiții obiective sau pentru că fac alegerile în așa fel, atunci mă ajută în primul rând să-mi dau seama de ce se întâmplă cu mine. Pentru că de fapt ce se întâmplă este că pierd controlul asupra mea, asupra alegerilor mele, și a-mi da seama de asta mă repune de fapt înapoi în drepturi.
Ca să revin la exemplul cu scrisul, știu despre mine că am nevoie de mult timp pentru asta, și de un spațiu în care să mă pot concentra. Nu este neapărat vorba despre spațiu fizic – am nevoie să mă detașez de tumult, de griji și de preocupări și să mă cufund cu totul în ceea ce vreau să fac – să scriu. Tocmai pentru că știu lucrul acesta despre mine, am tot așteptat să prind momentul prielnic – să îmi dea cineva o pauză, cum ar veni. Agitația exterioară să se mai potolească și cerințele să nu mai fie urgente, pentru ca mie să-mi fie mai ușor să îmi iau răgazul de a scrie. În felul acesta, chiar dacă îmi doream foarte mult să îmi aștern gândurile în scris, de fapt nu am făcut-o, pentru că nu aveam condițiile necesare pentru asta.
Momentul prielnic nu a venit, și eu între timp am devenit din ce în ce mai frustrată. Și mai mult decât atât, punând mereu pe primul plan altceva, am început să-mi pierd într-un fel reperele interioare. Să pierd contactul cu nevoile mele, punându-le din oficiu într-un plan secund. „Știu că vreau să scriu și e important pentru mine, dar acum am altceva mai urgent de făcut / nu am timp și spațiu acum” a devenit încet-încet „ce vreau eu să fac și e important pentru mine nu contează”. Iar eu una chiar nu prea mai sunt atentă la ceea ce consider că nu contează. Cred că am o ușurință pentru generalizare, pentru că ajung foarte ușor de la „ceva ce am eu nevoie nu contează” la „eu nu contez” și atunci îi las pe alții să decidă pentru mine.
Sigur, eu acum exagerez, pentru că în realitate nu ajung la astfel de extreme, dar ideea cumva rămâne, mecanismul din spate e același. Atunci când nu îmi dau seama care este ritmul meu și toate cele pe care le am de făcut îmi suflă în ceafă și eu merg orbește înainte, dau altcuiva controlul asupra hotărârilor mele, fără să țin cont de mine; nu îmi respect limitele și iau decizii străine de mine, și tot eu sunt cea care trăiește apoi cu consecințele. Motivul pentru care sunt încă cu mintea întreagă este că la un moment dat îmi dau seama de ce se întâmplă cu mine, și acționez. (cu cât mai repede, cu atât mai bine)
Îmi conștientizez limitele (anduranței), îmi iau eu pauze în loc să aștept să mi se dea, îmi iau (în mod activ, intenționat și direcționat) un spațiu în care ritmul meu să fie singurul care să-mi dicteze mișcarea. Reintru în controlul timpului și spațiului meu interior pur și simplu oprindu-mă puțin, fiind atentă la ce și cum simt, și spunându-le celorlalți să aștepte un pic. Abia după ce sunt din nou în contact cu mine și am acces și la informațiile care vin din interiorul meu pot să decid într-o mai mare cunoștință de cauză ce ar fi mai bine pentru mine. Nu aș mai fi ajuns să scriu acest articol dacă nu aș fi făcut asta. A fost nevoie ca eu să îl pun primul în ierarhia priorităților mele. Mi-a luat mult, dar încerc să fiu indulgentă cu mine. Să nu mă mai cert dacă am impresia că nu mă dedic 100% tuturor lucrurilor – am tendința asta – pentru că nu am cum să le fac pe toate perfect. (O să scriu la un moment dat și un articol despre criticul interior, prieten drag)
Și mai este ceva: nu am pus scrierea articolului pe primul loc în lista cu lucrurile pe care le am de făcut pentru că de fapt îmi e destul de greu să scriu. Da, îmi ia mult, dar pe lângă asta este ceva ce fac singură, fără o structură exterioară pe care să mă mulez convenabil, fără termene limită de care să depindă și alte persoane, fără feed-back imediat sau frecvent. În plus, este și ceva care mă expune într-un mod pe care îl percep oarecum riscant – îmi lansez în lume gândurile, viziunea și modul de a face lucrurile și mă pot aștepta la orice în schimb. Așa că de fiecare dată când public un articol mă simt de fapt foarte curajoasă. Pentru că reușesc să-mi înfrunt toate temerile acestea, și să îmi reiau controlul asupra ritmului și spațiului meu personal. Este un mod de a mă afirma față de mine.
De articolul acesta sunt și nu sunt mândră. Sunt mândră pentru că mi se pare că am reușit să-i dau o formă de care să fiu mulțumită. Nu sunt mândră pentru că de fapt prima jumătate a lui este scrisă în urmă cu trei săptămâni. Deci nu am putut să îmi respect ritmul și să îmi depășesc grijile legate de el chiar așa cum mi-aș fi dorit. Am pornit cu elan, într-adevăr, dar nu m-am ținut tare în fața șuvoiului. Însă cu fiecare experiență învăț și prind mai mult curaj și mai multă consistență. Sunt, deci, optimistă.
În ziua în care am început acest articol am văzut pe stradă un om îmbrăcat într-un tricou ca ăsta. Ar trebui să-mi iau și eu unul. 🙂
Imaginea este de aici.