Congruența – cum este?

Am scris mai demult despre ce este congruența. Spuneam atunci că aceasta „este acordul, concordanța între lucrurile pe care le trăiesc și felul în care le înțeleg și integrez.” Dar tocmai pentru că vorbesc despre conștientizare și integrare, pot să aduc în discuție mai multe dimensiuni ale congruenței. Cât de pătrunzătoare și de întinsă este ea ține de nivelul de maturitate psihosocială și – pentru că este un proces – de atenția și preocuparea pentru actualizare. Actualizare, adică aducerea la zi a felului în care mă comport, trăiesc și sunt, în conformitate cu condițiile prezente, interne și externe, ale situației mele de viață. Cu alte cuvinte, congruența poate fi în mai multe feluri, și a înțelege cum este ea ne poate ajuta să înțelegem de ce reprezintă chiar scopul psihoterapiei.

Cu timpul, am ajuns să am o imagine vizuală despre congruență. Pentru mine, selful are formă de pâlnie (mi-a venit în minte „Pâlnia și Stamate” acum…). 

La suprafață, în partea mai largă, sunt lucrurile care țin de prezent – de experiența de moment cu moment, de relațiile în care mă aflu, de comportamentele pe care le am și gândurile care îmi trec prin minte, ce simt aici și acum. Este partea care ia contact cu exteriorul și reprezintă un prim nivel la care îmi construiesc semnificațiile – ce înseamnă pentru mine lucrurile pe care le trăiesc. 

Așa cum se creează sedimentele, unele experiențe au un impact mai mare asupra mea, au o mai mare greutate, și merg mai în profunzime, mai spre baza pâlniei, spre tub. Acolo se află lucrurile care mă definesc, care reprezintă identitatea mea, ceea ce este esențial și definitoriu, care nu se schimbă atât de repede, des sau ușor. Ceea ce se află în profunzime determină deschiderea pâlniei, capacitatea ei de cuprindere (ca să poate fi o structură care să își mențină echilibrul), și în același timp îi dă o formă specifică, unică.

Și acum vine partea cea mai interesantă: dinamica dintre nivelurile pâlniei (care reprezintă selful). Cu cât se adună mai multe experiențe în partea de sus, cu potențial de sedimentare (ca să folosesc în continuare metafora asta), cu atât ele forțează nivelurile mai profunde, pun presiune asupra tubului. (Acum îmi dau seama, până acum mi-am imaginat toate lucrurile acestea cu partea îngustă a pâlniei fiind închisă, nu deschisă cum este o pâlnie de sine stătătoare.) Aici intră în discuție, în sfârșit, congruența.

Sub acțiunea acelei presiuni, datorate fie calității, fie cantității experiențelor (sau amândurora), ceva trebuie să se întâmple. Ori se lărgește tubul, ori pâlnia dă pe-afară, ori se sparge. Într-o structură congruentă, în care există comunicare și acord între niveluri, pereții pâlniei ar fi flexibili și s-ar lărgi atât în adâncime cât și în diametru, astfel încât experiențele să fie mai bine integrate, selful să crească și să se dezvolte, adaptându-se în același timp mai bine condițiilor interne și externe de viață. Fluiditatea ar duce la o definire mai clară a propriei persoane și în același timp la o integrare mai armonioasă în societate. Carl Rogers a creat conceptul de „fully functioning person” pentru a defini o persoană congruentă tot timpul, la toate nivelurile. O persoană care își atinge mereu potențialul maxim de dezvoltare, mereu actualizându-se.

Realitatea este însă foarte rar aceasta. Majoritatea covârșitoare a oamenilor are o congruență care ajunge doar până la un anumit nivel de profunzime, sau doar în anumite zone ale selfului. De multe ori, atunci când acționează acea presiune, în loc să apară o flexibilitate și o lărgire și adâncire a pâlniei, aceasta se rigidizează – și acolo apare o incongruență (un alt concept de bază în teoria psihoterapiei centrate pe persoană, despre care voi scrie data viitoare). Nimic din ce este uscat sau static nu își păstrează pentru mult timp vitalitatea. Unele experiențe care nu încap sunt pur și simplu lăsate pe afară, altele sunt securizate în interiorul structurii. Cu timpul însă, anumite părți ale selfulului pot rămâne blocate, nelăsând întregul să se dezvolte liber, sau în cazuri extreme pot apărea fisuri sau compartimentări drastice menite să mențină totuși un echilibru și să protejeze integritatea selfului.

Rolul congruenței este așadar unul absolut esențial. Acesta este motivul pentru care ea reprezintă scopul psihoterapiei. Congruența duce la fluidizarea selfului, permite comunicarea, acordul și libera mișcare între nivelurile lui și îi permite să se dezvolte, să crească și să prindă puteri. Și cum nivelurile mai profunde ale pâlniei, ca să revin la metaforă, sunt cheia de boltă a structurii, un psihoterapeut centrat pe persoană va tinde să meargă împreună cu clientul său cât mai aproape de tub se poate, pentru a actualiza acele experiențe definitorii, esențiale și a le fluidiza. De aceea, și procesul psihoterapeutic este de multe ori unul de lungă durată – în acea zonă lucrurile se schimbă mai încet. (O altă imagine care îmi vine în minte este a unui râu care curge mai repede la suprafață și mai încet aproape de albie.) 

Ca să poată face acest lucru un psihoterapeut trebuie să fie la rândul lui (cât mai) congruent, ca să-și poată susține clientul prin prezență și la acel nivel profund, nu doar la cel de suprafață. Și pentru că este vorba despre un proces, atât psihoterapeutul cât și clientul pot învăța să fie din ce în ce mai congruenți și își pot cultiva permanent congruența – atât în relație cu sine, cât și în cadrul relației psihoterapeutice, sau cu alte persoane (prin înțelegerea empatică și acceptarea pozitivă necondiționată). 

P.S.: De data viitoare chiar încerc să scriu articole mai scurte!