Cum spuneam în articolul precedent, cuvintele sunt foarte importante. În psihoterapia centrată pe persoană (dar și în cele mai multe abordări psihoterapeutice) ele sunt instrumente ale schimbării, tocmai deoarece comunicarea dintre psihoterapeut și clienții săi este în principal verbală. Dar acesta nu este singurul motiv. Una dintre funcțiile cele mai importante pe care le îndeplinesc cuvintele este, psihoterapeutic vorbind, aceea de a simboliza experiențe. Găsirea unor cuvinte potrivite pentru a ne defini trăirile este una dintre modalitățile cele mai obișnuite de a ne procesa experiențele. Bineînțeles, nu este singura modalitate. Ne putem simboliza trăirile și prin metodele artei, prin mișcare, prin sunet și așa mai departe. Totuși, cuvântul este unul dintre cele mai eficiente și des folosite mijloace pe care le avem la dispoziție pentru acest lucru, pentru că poate fi foarte specializat, foarte exact. Dar de ce să procesăm experiențele pe care le avem? Nu e suficient să trăim pur și simplu? Probabil că de multe ori da, este suficient. Însă cred că procesarea experienței devine o necesitate atunci când ea este una semnificativă, puternică, care ne mișcă într-un fel mai profund.
Să începem de la un exemplu foarte simplu. Să ne imaginăm că gustăm pentru prima oară o lămâie. Avem o trăire specifică despre care ni se spune că se numește ”acru”. O dată ce am numit acea trăire, se întâmplă mai multe lucruri. În primul rând, asociem experiența bogată, profund personală, unică, de a gusta o lămâie, cu un concept universal valabil – asupra căruia fiecare are o înțelegere relativ comună. Ne sintetizăm experiența și într-un anume fel o sărăcim, ducând-o din concret în abstract. Cu toate acestea, conceptul de ”acru” va păstra pentru noi unele nuanțe – atitudini, senzații – pe care le-a avut trăirea concretă, și care pot ieși la iveală într-un mod mai evident dacă le exprimăm prin desen, de pildă (sau alt mijloc de expresie non-verbală).
Odată ce am definit experiența prin cuvânt, putem să operăm cu ea. O putem asocia și altor lucruri în afară de cel de la care a plecat – putem spune și despre oameni că sunt ”acri”, sau putem descrie în acest fel alte trăiri, mai complexe; toate vor avea în comun ceva din specificul acelei experiențe. Pe măsură ce acumulăm alte experiențe, ne rafinăm și adaptăm conceptul de ”acru”, îl îmbogățim adăugându-i noi nuanțe și semnificații, astfel încât el să fie adecvat trăirilor pe care le-am avut.
Dar pe lângă toate acestea, se mai întâmplă ceva: putem spune ce semnificație are pentru noi trăirea pe care am avut-o atunci când am gustat lămâia – în acest caz, dacă ne-a plăcut sau nu trăirea respectivă. Multe lucruri ne pot influența: de la senzația specifică gustativă (sau vizuală, sau de altă natură), la alte lucruri care țin de circumstanțele în care am gustat-o: motivele pe care le-am avut, melodia pe care o ascultam, persoanele prezente în acel moment, ș.a.m.d. Toate acestea sunt prinse și ele în conceptul de ”acru” – sunt nuanțele despre care vorbeam mai sus. Dar odată ce ne-am format o părere despre aceste trăiri, pe care le asociem cu ”acru”, aflăm ceva despre noi. Putem spune dacă suntem persoane cărora le place, sau nu, acrul. Această cunoaștere este una care ține de identitate, de cine suntem noi, și ne influențează atitudinile, alegerile, acțiunile.
Unele experiențe nu sunt însă atât de simple cum este gustarea unei lămâi. De fapt, probabil că cele mai semnificative pentru noi sunt experiențele mai complexe, care au un impact profund asupra noastră și care ne implică mai plenar. Pentru acestea, găsirea unor nume potrivite este un proces mai dificil. Ieșim din universal și reintrăm în personal, subiectiv. Un concept ca ”iubire”, în ciuda faptului că este probabil cunoscut de toată lumea, este foarte greu de definit. Nuanțele pe care le are acest cuvânt pentru fiecare dintre noi – circumstanțele în care l-am învățat și l-am folosit – au o pondere mai mare în stabilirea unei semnificații.
Toate acestea devin foarte importante într-un proces psihoterapeutic. Într-o relaţie obişnuită, folosim cuvintele bazându-ne pe sensul lor general, universal, dar presupunem în acelaşi timp că cel cu care comunicăm are o înţelegere similară cu a noastră asupra lor – că asociază cuvintelor aproximativ aceleaşi nuanţe ca şi noi. În felul acesta, ajungem la o înţelegere mai mult sau mai puţin diferită a spuselor celuilalt, nu reuşim să surprindem întreaga complexitate, personală, unică, a semnificaţiilor sale. În psihoterapia centrată pe client, înţelegerea cuvintelor clientului într-un mod cât mai apropiat de felul în care clientul însuşi le înţelege este esenţială, şi face parte din empatie – a vedea lumea aşa cum o vede celălalt, fără a te pierde pe tine în ea. A ne simţi înţeleşi, într-un mod empatic, este unul dintre lucrurile care face posibilă schimbarea – alături de a ne simţi acceptaţi ca fiinţă, într-un mod necondiţionat, şi de a-l percepe pe celălalt sincer, autentic, transparent în atitudini şi exprimare.
Pe de altă parte, atunci când trăim o experienţă complexă, care ne lasă o impresie puternică, merită să descoperim motivele pentru care are o asemenea putere asupra noastră – tocmai pentru că în acest fel nu numai că aflăm mai multe despre noi, despre cine suntem, dar şi căpătăm control asupra ei şi putem opera cu ea. Definirea cât mai precisă a trăirilor pe care le avem aduce o distanţă între noi şi experienţă, care ne permite să o vedem mai clar, să îi dăm o semnificaţie şi un loc în identitatea noastră – dacă alegem că o vrem ca parte din noi. Astfel, simbolizându-ne experienţele prin cuvânt putem decide dacă să ne schimbăm sau nu, suntem în cunoştinţă de cauză.
Pare totul foarte uşor atunci când apare scris astfel. Dar în fapt, unele experienţe pot fi poate prea complexe, sau prea dureroase, sau prea puternice, avem deja o înţelegere distorsionată asupra lor, sau pur şi simplu nu observăm că ne afectează în vreun fel. De fiecare dată, vorbitul despre experienţele noastre, sau folosirea oricărui alt mijloc de a le simboliza (dar cuvintele pot fi mai clare, mai precise decât alte modalităţi de exprimare), nu poate face decât bine şi reprezintă o cale de a acţiona, de a ne pune în mişcare spre a fi în mai mare măsură noi înşine, şi spre a ne atinge potenţialul. Uneori e mai uşor şi mai eficient să nu trecem singuri prin acest proces, ci alături de un psihoterapeut. În acest fel, dacă mai e cineva care ne înţelege aşa cum ne înţelegem noi înşine şi ne acceptă aşa cum suntem, putem învăţa să ne recunoaştem trăirile, să le acceptăm şi să avem încredere în ele. Şi dacă dorim, ne putem schimba.
[Am vrut de mai multe ori, când am adus vorba despre experienţe complexe, să dau un exemplu. M-am gândit la uvertura Egmont a lui Beethoven, pe care am ascultat-o recent în concert, şi care mi-a lăsat o impresie puternică. Dar n-am ştiut încă ce să spun despre ea, pentru că de fapt nu am stat să mă gândesc ce din mine a rezonat cu ce din ea. Aşa că dau acum un contra-exemplu: iată că am trăit o experienţă complexă, dar pentru că nu am simbolizat-o în vreun fel, nu-i găsesc locul în mine, nu o înţeleg, nu pot să construiesc nimic mai departe pe baza ei, nu pot să o transmit, dar mă fascinează, mă controlează într-un fel. Pentru că fascinaţia aceasta nu este suficient de puternică încât să mă distragă de la activităţile mele obişnuite sau să mă deranjeze în vreun fel, pot să trăiesc fără să mi-o explic. Dar aş avea doar de câştigat dacă aş face-o. Cine ştie ce aş mai putea descoperi despre mine, sau ce aş putea crea mai departe?…]
2 thoughts on “Să ne definim (în continuare) termenii”