Parkour Revelations – ce înseamnă parkour-ul pentru mine

Parkour-ul este pentru mine o revelație. Da, este spectaculos și la o adică ar putea merge mână în mână cu teribilismul, și probabil că cei mai mulți traceuri sunt adolescenți sau tineri adulți de sex masculin. Dar cu toată strălucirea lui, parkour-ul este ceva complex și profund semnificativ și care antrenează ființa în mod plenar. Spun „ceva” pentru că nu mă pot hotărî între a-l numi sport, disciplină, artă, mișcare, filosofie, fel de a fi. Deși pentru mine este în egală măsură și terapie. Și o continuă revelație.

Extrem de pe scurt, parkour-ul este mișcarea dintr-un loc într-altul realizată în modul cel mai eficient și rapid, folosind doar mijloacele propriului corp. Este o cale directă pe care o iei ca să ajungi undeva, folosind pozitiv și creativ spațiul și propriile puteri și posibilități. În loc ca obstacolele să te încetinească sau să te oprească sau să te facă să ocolești, te ajuți de ele ca să ajungi mai departe, cât mai fluid. Prima oară când am auzit de „flow” nu a fost citindu-l pe Mihaly Csikszentmihalyi, ci aflând cum să sar peste un zid: așa cum trece apa peste o piatră și fiind atât de concentrată și de relaxată încât să fiu una cu mișcarea, și zidul peste care vreau să sar să fie ca o parte din mine, fără contradicții sau discordanțe între noi; sărind peste el să ajung mai departe, și în spațiu, și mental.

Prima oară când am aflat că parkour-ul există a fost acum vreo patru ani, dând peste un filmuleț pe net. Nu mai țin minte ce era, nici cu cine. Tot ce țin minte a fost că văzând mișcările pe care le făceau oamenii, cum treceau dintr-o parte în alta cu atâta ușurință, libertate și inventivitate, jucându-se cu elementele din spațiul lor – am fost ca transfigurată. M-au trecut fiorii și mi-au dat lacrimile, am fost complet absorbită și nu m-am mai putut desprinde. În termenii psihoterapiei centrate pe persoană, am avut o reacție organismică foarte puternică, am rezonat. A fost ca un dor imens care m-a cuprins dintr-o dată, un dor pe care nu știusem că îl am și pe care l-am recunoscut în corp, cu corpul, în toată amploarea lui în mai puțin de un minut, concentrat (ca o implozie de emoție).

Aveam pe atunci o viață destul de sedentară. Îmi dădusem seama că aș avea nevoie să fac mișcare, dar toate sporturile la care mă gândisem necesitau o investiție financiară de care în acel moment nu dispuneam, și alergatul mi se părea plictisitor. De fapt, ce mă ținea în loc era însăși rutina vieții de zi cu zi și teama de a ieși din ea, din zona mea de confort. Descoperirea parkour-ului a fost, din fericire, mai puternică. De când eram mică îmi plăcea să alerg, să sar, să mă cațăr în copaci și pe unde mai găseam, să caut să ajung prin locuri mai greu de ajuns. Dar în afară de alergat după autobuz, sărit peste bălți și găsit drumul cel mai scurt și mai rapid prin mulțimea de oameni din pasajul de la Unirii, de ani buni nu mai făcusem nimic care să aducă măcar de departe cu lucrurile astea.

Când am văzut că și ca adult e posibil să sar garduri, să mă urc pe ziduri și să fac echilibristică prin oraș, fără să fie condamnabil și nici măcar nerespectuos, și că asta chiar are un nume, am avut o revelație. Am început să mă informez, și am aflat că parkour-ul are o istorie, că deja există o comunitate destul de mare de practicanți – traceurii – și că are și o filosofie pe care se bazează, una care mi se părea (și încă mi se mai pare) că se potrivește foarte bine cu cea pe care se sprijină psihoterapia centrată pe persoană, și cu valorile în care cred.

Mi-a mai luat jumătate de an până să mă hotărăsc să învăț, și chiar să mă înscriu la cursuri. Dar m-am ținut de ele (în ultimul an și jumătate mai puțin, recunosc) și chiar dacă încă nu îl practic spontan prin oraș cu consecvență (găsesc mereu câte o scuză – sunt în fustă, sau pe tocuri, sau am geantă pe umăr, umbrelă, sacoșă, lene, jenă), parkour-ul m-a desțelenit! 

Primul hop pe care m-a ajutat să-l trec a fost să-mi depășesc conformismul. Parkour-ul așa cum mi-l imaginam eu inițial nu era ceva care să se potrivească perfect cu imaginea mea de atunci despre mine, cu self-concept-ul meu (cu ceea ce știu eu despre mine). „Eu nu sar de pe un acoperiș pe un altul, e de neconceput pentru mine să trec peste un gard în public, când pot foarte bine să-l ocolesc, nu mai sunt adolescentă, nici bărbat nu sunt, lucrez într-o instituție prestigioasă de cultură, sunt o persoană precaută și grijulie, sunt perfecționistă și nu mă expun de obicei dacă nu consider că sunt suficient de bine pregătită, sunt atentă la ceea ce consider că sunt așteptările celorlalți față de mine, sunt responsabilă, echilibrată și intelectuală.” Faptul că m-am dus la cursuri și că am învățat ce înseamnă de fapt parkour-ul în general și ce presupune pentru mine personal mi-a deschis mintea. M-a ajutat să mă concep și altfel, să-mi revizuiesc imaginea pe care o aveam despre mine, și să-mi dau ocazia să folosesc și alte resurse interioare. Să capăt curaj să fac lucrurile care sunt importante pentru mine chiar dacă mi-e teamă, sau mi-e rușine, sau sunt singură (între necunoscuți), sau pur și simplu mă surprind pe mine însămi sau pe altcineva. Să nu mai acționez într-un anumit fel doar pentru că așa fac de multă vreme, sau pentru că nu știu cum sau mi-e frică să fac altfel.

Sigur, lucrurile astea nu sunt tocmai noi. Le știu, le-am mai trăit într-un fel sau altul. Dar modul în care le-am învățat/interiorizat acum a fost diferit pentru că modalitatea de învățare a fost diferită.

Și aici a fost a doua provocare pe care am avut-o de trecut prin parkour (și care continuă încă). Tot ce am învățat la nivel mental am avut de fapt de învățat la nivel corporal, a avut un corespondent direct în corp. Să învăț parkour a însemnat să învăț un nou mod de a mă mișca și de a-mi folosi mușchii și corpul în general, de a percepe spațiul și de a mă raporta la el.

Mi-am dat seama de însemnătatea acestui lucru când așteptam într-o seară liftul și mi-am dat seama că stau cocoșată. M-am îndreptat și am fost dintr-o dată conștientă de mușchii spatelui meu care se încordează ca eu să mă îndrept. Și m-am gândit că dacă vreau să am coloana dreaptă, e nevoie ca mușchii mei să fie pregătiți să o susțină. Atât la propriu, cât și la figurat.

Înainte să merg la cursuri mă percepeam ca o ființă destul de slabă, care nu poate face mare lucru. E drept, de-abia dacă reușeam să fac o flotare. Mâinile erau cel mai puțin lucrate, tocmai ele, care pun în fapt atâtea! Nu prea eram conștientă de cum îmi mișc corpul, decât grosso modo și la viteză mică. Când am încercat să-mi dau seama cum mi se mișcă fiecare parte a corpului în timp ce făceam un roll, de exemplu (o rostogolire, dar pe diagonală ca să protejeze coloana vertebrală și capul), am fost pierdută.

Ca să pot face parkour a trebuit – și trebuie în continuare – să fiu conștientă de corpul meu, să mi-l întăresc, și să-l mențin puternic și flexibil. Asta, împreună cu exersarea unui element de mii de ori până când corpul învață mișcarea în așa fel încât să o facă în siguranță, cu ușurință și fluiditate, în deplin control și cu precizie – cer disciplină și dedicare. Alte două lucruri pe care le-am învățat într-un mod mai profund prin parkour. Ca să-mi iasă ceva atât de bine încât să mi se pară ușor e nevoie să greșesc de multe ori, să mă mai lovesc din când în când, să îmi accept neputința și faptul că pot părea ridicolă, și să continui, păstrându-mă atentă la și respectând ce, cât și cum pot face în acel moment.

Toate acestea se fac prin antrenament și au nevoie de antrenament constant ca să fie menținute. E ceva de asumare a propriei persoane în a mă antrena. De aceea cred că îmi e și greu uneori și ies foarte rar singură să exersez elemente de parkour. Pentru că a mă antrena presupune de fapt mai multe lucruri: să îmi dau seama de ce și cum mă simt și de ce am nevoie, să fac alegeri și să acționez spre a le pune în aplicare, să perseverez, să mă expun exact așa cum sunt și să risc dezaprobarea sau admirația din partea lumii (cât de nelalocul lui mi se pare lucrul ăsta, acum că îmi dau seama de el!), să continui să fac lucruri chiar dacă greșesc sau nu-mi ies, și mai ales dacă îmi reușesc, să îmi știu limitele și să caut să mi le depășesc într-un mod respectuos față de posibilitățile mele reale… Toate acestea sunt mai ușor de făcut în grup, împreună cu oameni care fac și ei aceleași lucruri. Nu fac notă discordantă în peisaj și trec mai ușor peste eșecuri și stângăcii; în plus, nu e nevoie să mă organizez singură, ci pot să mă alături unei organizări deja stabilite de altcineva (un timp și un spațiu special alocate, apriori) și mai primesc și susținere, sfaturi și încurajări. Să ies și singură la antrenament este unul dintre cele mai mari obstacole pe care le am de trecut, și la care mai am (încă) de lucrat.

Dar poate lucrul care mi se pare cel mai greu este să-mi mențin atenția concentrată la prezent și la ceea ce fac, pentru un timp îndelungat și în mod disciplinat. Pentru că de fapt nu este vorba doar despre atenție, ci despre a fi prezentă în mod cât mai plenar, complet, în fiecare moment. Conștientă în egală măsură de mine (cu tot ce înseamnă asta) și de ceea ce este în jurul meu – oameni și alte ființe, locuri, vreme, obiecte, evenimente. Și fiind conștientă, să acționez în acord și cu mine și cu restul – să fiu congruentă, cu alte cuvinte.

Pentru asta am scris la început că parkour-ul este pentru mine și terapie, pentru că mă ajută să fiu și să devin mai congruentă. Cu fiecare element de parkour pe care îl învăț și îl exersez de fapt mă adun și acționez unitar, ca un întreg: mintea mea are încredere în ceea ce poate face corpul meu și corpul meu se lasă dus mai departe de mintea mea – dacă nu se întâmplă asta, cad, mă lovesc, mă blochez, obosesc extrem de repede, mă enervez sau mă descurajez. Mă ajută să-mi internalizez locusul de evaluare (adică să nu mă mai bazez în primul rând pe evaluarea exterioară, pe ceea ce cred ceilalți, atunci când iau decizii sau îmi formez părerile, ci să am convingerea că eu știu ce este mai bine pentru mine, cu responsabilitate) și să am mai multă încredere în mine și în puterea mea de acțiune. Mai mult, pentru că a face parkour este un angajament pe termen lung, ceva care necesită constanță și perseverență, procesul de creștere pe care îl declanșează (partea care pentru mine este terapeutică) este unul de profunzime.

În consecință, nemaifiind atât de încorsetată în temeri de tot felul și în idei (crețe) despre ce ar putea crede ceilalți despre mine, și căpătând pe de altă parte mai multă siguranță în mine și în capacitățile mele, devin mai creativă, mai liberă să fac alegerile care pentru mine au cel mai mult sens, mai relaxată și mai puternică, mai capabilă să fac față eșecurilor și obstacolelor pe care le întâlnesc, și să mă bucur mai mult de mine și de lume.

Și mai e ceva: îmi place foarte, foarte mult! Mișcarea în sine, și febra musculară de după, și multitudinea de posibilități pe care parkour-ul le oferă! Și în egală măsură de important, îmi place foarte mult comunitatea practicanților de parkour. Nu am întâlnit până acum pe nimeni care să nu fie deschis față de mine, să nu fie disponibil să-mi ofere un sfat sau sprijin, încurajare sau pur și simplu bună dispoziție. Pe oriunde am fost (în București, Brașov, Londra) am simțit că fac parte dintre traceuri și traceuse-e (na! că nu știu cum să fac pluralul în română!), că am un loc printre ei și în același timp un rol activ, ceva cu/la care și eu contribui.

Am ajuns la finalul articolului și îmi dau seama că mă simt ușurată. Îmi doresc de mult să scriu despre ce înseamnă parkour-ul pentru mine și tocmai pentru că înseamnă atât de mult, am tot amânat să îmi pun experiența în cuvinte. Nu îmi dau seama dacă ceea ce am scris este valabil doar pentru parkour sau și pentru alte sporturi. Ce pot să spun cu certitudine însă este că pentru mine parkour-ul a fost și este în continuare o revelație, ceva care pentru mine are extrem de mult sens, din orice perspectivă aș privi.

Au început să se scrie cărți despre parkour și să se facă cercetări, și găsiți deja nenumărate prezentări despre el. Dacă vreți să aflați mai multe despre comunitatea din România, intrați pe traceurs.ro. Dacă vreți să mergeți la cursuri în București, intrați pe pagina sălii de parkour și freerunning. Altfel, găsiți cam prin fiecare oraș oameni care practică, bucuroși de lume nouă și deschiși să vorbească despre pasiunea lor.

Cei de la care am învățat cel mai mult sunt Cristian Glovaschi, Justin Mușină, Alexandra Putineanu, Diana Popa, Mădălina Ene, Dan Dinu, Alexandru Grigoruț – am ținut să-i menționez, pentru că le sunt recunoscătoare. Dar mai sunt încă mulți alții, colegi cu mine la cursuri, sau pe care i-am întâlnit doar de câteva ori sau o singură dată, împreună cu care învăț mai multe despre mine, despre ei, și despre lumea în care trăim și ne mișcăm.

Poza e făcută de Mădălina Ene, la Jam-ul din 2014.