Teoria dezvoltării personalității

După ce am scris despre empatie și despre acceptarea pozitivă necondiționată, am vrut să continui seria conceptelor-cheie pentru psihoterapia centrată pe persoană cu congruența. Mi-am dat seama însă că nu am cum să vorbesc despre congruență dacă nu spun mai înainte între ce și ce poate să existe ea. 🙂

Așa că m-am lansat într-un proces anevoios: de a explica, în cuvintele mele, ce spune teoria despre felul în care ne structurăm personalitatea, despre devenirea noastră. Ca să fie mai ușoară citirea, mai fluidă trecerea de la un concept la altul (și am scris despre multe!), am făcut o prezentare.

O găsiți aici. 🙂

Veți citi despre cum cred rogersienii că ne formăm ca persoane, despre forțele care ne influențează și structurile care se dezvoltă în noi: despre teoria dezvoltării personalității, din perspectiva terapiei centrate pe persoană. Concepte ca „self” și „self-concept”, sau „incongruență” sunt explicate foarte pe scurt și puse în legătură unele cu altele.

Dacă e vreun concept prin care credeți că am trecut prea repede, dați-mi de veste!

Acceptarea pozitivă necondiționată – sau cum să trăiești fără „dacă”

Empatia, așa cum este ea înțeleasă în psihoterapia centrată pe persoană, merge mână în mână cu ceva care la o primă impresie ar putea părea ciudat, exagerat, supraevaluat: acceptarea pozitivă necondiționată. Este o alăturare de termeni care sfidează puțin logica – poate fi acceptarea și negativă? – și care duce cu gândul la iubirea necondiționată. Ce reprezintă, mai exact, acest concept și care este rolul lui în psihoterapia centrată pe persoană? Ei bine, acceptarea pozitivă necondiționată merită cu prisosință un articol doar al ei, ca să putem înlătura multele neînțelegeri care se pot strânge în juru-i, și ca să-i recunoaștem importanța covârșitoare pe care o are nu numai în procesul psihoterapeutic, dar și în cel de creștere și dezvoltare în general.

Continue reading Acceptarea pozitivă necondiționată – sau cum să trăiești fără „dacă”

Empatia – ce are ea specific?

Data trecută am scris despre empatie, aşa cum este ea înţeleasă în psihoterapia centrată pe persoană. Era vorba despre un proces care are la bază o atitudine de deschidere şi căldură, prin care putem înţelege lumea cuiva ca şi cum ar fi a noastră. Toate bune şi frumoase, însă nu facem asta şi atunci când simpatizăm cu cineva? Sau când ne identificăm cu trăirile celuilalt? Sau când simţim milă, de pildă? Ei bine, nu. Empatia, simpatia, identificarea şi mila sunt lucruri foarte diferite între ele şi consider că e important să nu le confundăm una cu cealaltă, pentru că fiecare porneşte din trăiri diferite şi duce la rezultate diferite.

Continue reading Empatia – ce are ea specific?

Empatia – un fel de a fi în relaţie

Am scris în articolul precedent, chiar în titlu, că empatia este ceva ce putem face cu toții – că este o capacitate. Dar oare nu este empatia și ceva ce putem avea? Sau un fel în care putem fi? Sau ceva ce trăim? Ce este empatia de fapt, dincolo de mecanismele fiziologice care o fac posibilă? Răspunsuri la aceste întrebări sunt multe, chiar și printre psihoterapeuți. Şi în cadrul psihoterapiei centrate pe persoană există mici diferențe de nuanță sau viziune asupra conceptului, însă în aspectele esenţiale psihoterapeuții centrați pe persoană au ajuns la o înțelegere comună a termenului, care face din empatie una dintre componentele absolut necesare ale relației terapeutice. Articolul pe care tocmai îl citiți prezintă această înțelegere comună și explică, pe scurt, de ce este empatia atât de importantă pentru psihoterapia centrată pe persoană – și pentru relații în general.

Continue reading Empatia – un fel de a fi în relaţie

Empatia – ceva ce cu toții putem face

Am scris până acum despre importanţa pe care o au cuvintele, şi articolele au fost – deşi interesante – destul de lungi şi stufoase. Mi-am zis că este timpul pentru o schimbare de perspectivă şi mă hotărâsem ca următorul articol – acesta – să fie despre Batman! Dar cum pot să scriu despre „Cavalerul întunecat” din perspectivă rogersiană (centrată pe persoană – sunt cam acelaşi lucru, şi denumirea vine de la întemeietorul acestei forme de terapie, Carl Rogers) fără să aduc vorba despre self-conceptul lui, sau despre tendinţa lui la actualizare (ca să dau doar două exemple)? Oricât aş vrea eu să scriu despre personaje din benzi desenate şi din alte medii artistice, trebuie mai întâi să merg până la capăt cu definirea termenilor şi să explic – pe scurt – conceptele de bază ale abordării centrate pe persoană. Acesta este primul dintr-o serie de articole cu acest scop: de a stabili o bază de înţelegere comună, astfel încât atunci când voi folosi un concept anume, să ştiţi exact la ce mă refer.

Continue reading Empatia – ceva ce cu toții putem face

Să ne definim (în continuare) termenii

Cum spuneam în articolul precedent, cuvintele sunt foarte importante. În psihoterapia centrată pe persoană (dar și în cele mai multe abordări psihoterapeutice) ele sunt instrumente ale schimbării, tocmai deoarece comunicarea dintre psihoterapeut și clienții săi este în principal verbală. Dar acesta nu este singurul motiv. Una dintre funcțiile cele mai importante pe care le îndeplinesc cuvintele este, psihoterapeutic vorbind, aceea de a simboliza experiențe. Găsirea unor cuvinte potrivite pentru a ne defini trăirile este una dintre modalitățile cele mai obișnuite de a ne procesa experiențele. Bineînțeles, nu este singura modalitate. Ne putem simboliza trăirile și prin metodele artei, prin mișcare, prin sunet și așa mai departe. Totuși, cuvântul este unul dintre cele mai eficiente și des folosite mijloace pe care le avem la dispoziție pentru acest lucru, pentru că poate fi foarte specializat, foarte exact. Dar de ce să procesăm experiențele pe care le avem? Nu e suficient să trăim pur și simplu? Probabil că de multe ori da, este suficient. Însă cred că procesarea experienței devine o necesitate atunci când ea este una semnificativă, puternică, care ne mișcă într-un fel mai profund.

Continue reading Să ne definim (în continuare) termenii

Să ne definim termenii

Cuvintele sunt foarte importante. Prin ele numim lucrurile, dându-ne astfel puterea de a opera cu concepte în loc de lucrurile în sine, de a depăşi lumea concretă şi de a intra în cea abstractă, imaginativă. Într-un fel, cuvintele ne conferă putere, dându-ne distanţa necesară pentru a vedea mai clar ansamblul din care fac parte lucrurile la care se referă, dar şi oferindu-ne posibilitatea de a crea lucruri noi. Dar deşi sunt foarte generale şi pot fi înţelese de către aproape toată lumea, cuvintele sunt şi foarte personale. De pildă, când spun “mov” toată lumea se gândeşte la acea culoare între roşu şi albastru pe care o au prunele, sau vinetele, sau florile de iris. Eu ştiu lucrurile acestea, dar pentru mine movul este acea culoare pe care o avea o anumită panglică de catifea cu care mă jucam când eram mică. Felul în care înţelegem cuvintele este puternic influenţat de contextele şi experienţele în care le-am învăţat şi le-am folosit. De aceea, nu numai că este necesar să cunoaştem cât mai exact la ce se referă cuvintele, dar şi să fim conştienţi de natura lor subiectivă.

Voi împărţi acest articol în două. În prima parte voi încerca să explic patru termeni care mi se pare că sunt foarte des încurcaţi unul cu celălalt, în anumite măsuri – “psiholog”, “consilier”, “psihiatru” şi “psihoterapeut”. Cunosc multe persoane care m-au întrebat eu ce sunt şi prin ce “psihoterapeut” este diferit de celelalte concepte. Cred că este important să le explic pe de o parte pentru că fiecare dintre ele creează alte aşteptări, şi pe de alta pentru că aş vrea ca atunci când scriu “psihoterapeut” toată lumea care citeşte să ştie la ce mă refer.

Cealaltă parte va fi despre cuvinte într-un mod mai general, şi despre valoarea lor în procesul psihoterapeutic. Nu îmi voi scrie doctoratul despre asta, şi în niciun caz aici. Dar psihoterapia centrată pe persoană – la fel ca majoritatea psihoterapiilor existente – foloseşte exprimarea verbală ca principal mijloc de comunicare. Cuvintele sunt importante, în acest context, pentru că reprezintă unul dintre instrumentele schimbării. Despre asta, într-o altă zi.

Să începem, aşadar, prin a ne defini termenii!

Continue reading Să ne definim termenii

Pentru început

Am planuri mari pentru acest blog! Vreau să comunice, într-un mod pertinent şi atractiv, despre psihoterapia centrată pe persoană şi despre teoria personalităţii care-i stă la bază, şi în acelaşi timp vreau ca el să devină un mijloc prin care să pot vorbi şi despre celelalte pasiuni pe care le am. Asta înseamnă că mă pregătesc să scriu despre concepte specifice orientării psihoterapeutice pe care am adoptat-o şi despre cărţi de specialitate, aşa cum mă pricep eu să le traduc mai pe înţeles, dar şi despre benzi desenate, de exemplu (uneori în acelaşi timp). Tocmai pentru că am astfel de scopuri măreţe, felul în care încep lucrurile este foarte important. Acest prim articol este deci despre începuturi, şi despre cum poartă ele seminţele lucrurilor în care se vor dezvolta – el anunţă ideile şi principiile de la care porneşte acest blog, şi aduce argumente pentru existenţa lui.

Atunci când ştiu că urmează să fac ceva important pentru mine, cel mai greu găsesc că îmi este să încep. Am nevoie de perioade lungi de pregătire, de motivare şi de mobilizare, în care mă lupt cu teama de a face ceva nou, de a-mi ieşi din tipare şi de a îndrăzni să mă arăt şi altfel decât m-am obişnuit. Blogul acesta nu este o excepţie.

Mi-a luat mult timp să mă apuc să scriu (“eu nu sunt scriitoare.” şi “dacă ce am eu de spus nu este relevant pentru nimeni?” au fost principalele piedici) şi chiar şi acum, e ca şi cum aş merge pâş-pâş, cu grijă pe un teren străin. Totuşi, am câteva motive – serioase, bine întemeiate şi mai puternice decât temerile mele – pentru care am început să scriu. Cele care m-au convins au fost nerăbdarea – de a descoperi lucruri noi şi de a găsi alte modalităţi de a le pune în cuvinte pe cele deja cunoscute – şi credinţa că fiecare are ceva important şi plin de sens de transmis – inclusiv eu.

Sunt psihoterapeut centrat pe persoană, şi am început să mă pregătesc pentru asta din primii ani de facultate. Nu am ştiut chiar de la început că asta vreau să devin, dar lucrurile au venit cumva de la sine, şi atunci când mi s-a oferit ocazia de a face o formare, am acceptat fără să clipesc. Între timp, mi-am urmat şi cealaltă pasiune – educaţia muzeală -, am terminat facultatea, am terminat şi un master, am încheiat şi cursurile de formare şi am început să practic; am descoperit că îmi place foarte mult grafica şi că sunt fascinată de benzile desenate, şi am început să fac parkour; am citit, am călătorit, am aflat multe lucruri, am întâlnit foarte mulţi oameni, m-am implicat în multe activităţi şi mi-am pus foarte multe întrebări. Mereu, principiile psihoterapiei centrate pe persoană şi teoria personalităţii umane care îi stă la bază au făcut parte din filtrul prin care înţelegeam şi trăiam lucrurile. Ca să dau un exemplu despre ce înţeleg prin asta, ideea de fluiditate a mişcării din parkour – flow – şi ce presupune ea, mi se pare că au foarte multe în comun cu felul în care este o “persoană deplin funcţională” – fully functioning person, în cuvintele lui Rogers. Ambele concepte presupun o stare de a fi în care eşti deschis faţă de tine şi faţă de lume, în care eşti concentrat pe ceea ce se întâmplă în prezent (aici şi acum), în care ai încredere în tine ca fiinţă întreagă (şi minte, şi corp, şi suflet), în care eşti liber şi creativ dar şi conştient şi responsabil de alegerile tale. Este o stare în care eşti foarte tu, si în acelaşi timp una cu lumea, cu mediul în care te afli.

Despre astfel de potriviri aş vrea să scriu, pentru că de fapt teoria pe care se bazează psihoterapia centrată pe persoană (cel puţin) nu este una seacă, de care dăm doar în manuale prăfuite sau în cărţi scrise pentru specialişti (un concept despre care aş avea destul de multe de zis!), şi nu este nici despre oameni bolnavi sau nebuni (iarăşi, am de scris şi despre cuvintele astea). Este o teorie vie, care porneşte de la oameni de tot felul, din experienţele, credinţele, modurile lor de a fi, şi care îşi poate găsi aplicare în foarte multe domenii, şi oglindire în foarte multe persoane. Este un mijloc de înţelegere şi un instrument pentru dezvoltare.

Am scris paragraful de mai sus cu înflăcărare. Cum spuneam, vreau ca în acest blog să scriu despre psihoterapia centrată pe persoană şi despre celelalte pasiuni ale mele. Sper ca el să crească în ceva care să aibă sens nu numai pentru mine, şi să-şi găsească o relevanţă şi pentru cei care ajung să îl citească. Asta, însă, nu mai ţine numai de început, ci şi de felul în care continuă lucrurile.

Aşadar, pe curând, cu bucurie!